Brâul Înflorit

În locul în care poteca dinspre Poiana Coştilei, pătrunsă în Poiana Morarului (Poiana I), coteşte la dreapta, pentru a traversa Valea Morarului, ne abatem la stânga, urcând susţinut versantul împădurit din acea parte. Reperele demne de luat în seamă lipsesc în această regiune, dar curând realizăm că ne-am angajat într-o viroagă, care sfârşeşte sub o coroană stâncoasă (nu foarte importantă, dar fermă). Din poteca marcată până aici am făcut 30-45 minute, prin locuri poate obositoare, dar care permit un câştig substanţial de altitudine. În apropierea obârşiei vâlcelului, vegetaţia este mai rară şi putem identifica în dreapta un mic perete, la baza căruia se află un hăţaş bine definit. Este Brâul Infiorit, care urcă susţinut spre dreapta (vest), ieşind în scurtă vreme deasupra unei zone compacte de pădure. Este locul unde, după un cot strâns la stânga, panglica pe care o urmăm pătrunde în amfiteatrul Vâlcelului Pitit, ce pare să sfârşească nu mult mai sus, între stâncării.

Dincolo de acest fir, Brâul Înflorit lasă sub el ultimii brazi, răzleţi. Privirea poate îmbrăţişa de aici Canionul Morarului, Țimbalul şi pajiştile de sub Creasta Bucşoiului Mic. Deasupra potecuţei, peretele stâncos spintecat de hornuri şi fisuri promite un excelent loc de antrenament împătimiţilor escaladei. Un ultim cot al brâului şi sosim pe o coamă, de unde ochilor li se descoperă brusc, sub un unghi mai puţin ştiut, nesfârşitul zid de piatră având drept coroană, profilată pe cer, Acele.

Ne angajăm de aici, oarecum descendent (de evitat ramura brâului ce pare să continue în sus) într-o mică pâlnie, cu un pasaj surpat. Ieşim apoi într-o strunguliţă, de sub care scapă spre Valea Poienii o fisură verticală. Pe faţa acesteia trecem peste un punct cu prize mici, dincolo de care suim o faţă nu tocmai sigură, de circa 20 metri. Locurile se domolesc apoi şi atingem firul Văii Poienii, unde putem considera drept încheiată parcurgerea Brâului Înflorit.

Din acest punct, există mai multe variante de continuare a drumului:
a) Direct în sus, pe Valea Poienii;
b) Pe Vâlcelul Ghinţurii (după numele colţului care îi străjieşte obârşia, cu circa 150 metri diferenţă de nivel mai sus), care coboară aici din stânga. Ascensiunea lui nu pune probleme, oferind contact cu locuri mai puţin bătute de alpinişti, cât şi o perspectivă inedită asupra regiunii. Din strunga finală se traversează în partea opusă, printre jnepeni, în firul Vâlcelului Pitit.
c) Printr-un culoar stâncos, aflat pe vale cu circa 50 metri mai sus, se traversează la dreapta, în Vâlcelul Ţancurilor.