Dinamo XXX

Traseul Dinamo XXX este unul rar parcurs, fiind evitat încă din anii '80. Se spune că acesta este traseul cu cel mai greu pas de liber din Bicaz. Pitoanele sunt vechi, unele se rup, altele se mișcă. Roca este murdară, anumite zone sunt năpădite de vegetație, pașii impuși se simt ca fiind grei când ai sub tine pitoane foarte slabe și prize neclare. Cu excepția primelor două lungimi și a ultimei, traseul are o linie forțată - ingenioasă ca soluție, dar forțată. Se fac fel de fel de zig-zag-uri, orizontale sau verticale, se traversează, ba avem parte și de vreo trei puncte în care trebuie să facem penduluri.

LC 1: O fisură subţire, asigurată cu pitoane slabe. Prizele sunt destul de murdare, dar nu e foarte dificil. Se iese pe o brână şi se traversează lung în dreapta, până sub o fisură largă, clară.

LC 2: O fisură largă, paşi de liber 100%. Aceasta este cea mai clară şi cea mai frumoasă lungime a traseului. Probabil că aici se află şi renumiţii paşi de liber impus. Gradul de liber este 7, și devine impus, căci asigurările sunt rare și proaste: niște țevi groase bătute adânc în fisură cu sârmă subțire în loc de inel (nicio șansă să susțină o cădere). Fisura se urcă în opoziţie, spraiţuri largi, un pic de ramonaj. Regrupăm incomod undeva la capătul fisurii, într-o grotă, sub un tavan. Regruparea constă din două pitoane slabe, o clepsidră bună și un friend mare pus bine. De fapt regruparea normală este după tavan, 3-4 metri în stânga, mai sus.

LC 3: În cea de-a treia lungime depășim la liber tavanul - aici se pot pune frienduri într-o fisură bună, frumoasă, orizontală - apoi urcăm o față spre o surplombă asigurată cu două pitioane slabe, bătute câțiva centimetri, foarte aproape unul de altul. Mai sus traversez spre dreapta, ajung la un cornier mare care se vede și din Fisura Artei și trebuie schimbată direcția. E locul primului pendul aici, dar îl rezolvăm cu câteva mișcări expuse de liber și lasăm o balustradă pentru secund. Leg între ele două pitoane apropiate (unul parcă-i făcut din foiţă de ţigară) şi înca unul de deasupra şi regrupez. Regruparea normală este la fel de proastă.

LC 4: A patra lungime are câteva mişcări pe o faţă frământată, apoi iese pe un prag murdar pe care se traversează dreapta, la instinct, căci nu se vede niciun piton. Dau de o fisură în care pun un friend bun, mă angajez pe o traversare cu prize bune la mâini, într-o fisură, dar cu o faţă foarte murdară la picioare. Dau de un piton care se rupe când îl ating. Dar urmeză altele bune. Găsim un loc bun de regrupare, dar putem continua mai sus, pe un jgheab uşor. Regrupez în cele din urmă cu două pitoane şi o nucă sub o surplombă, destul de comod.

LC 5: Incepe cu depăşirea surplombei. Nu e greu, sunt destule pitoane aici și se poate trece artificial. Mai sus ajung pe o mică brâniță unde sunt bătute două pitoane la 10 centimetri unul de altul. Aici este locul de unde se face al doilea pendul. Văd două pitoane bătute amândouă câte 2-3 centimetri în aceeași alveolă, undeva oblic-dreapta, cam la 5 metri mai jos. Fac ceva balans pe perete și prind un piton în dreapta, mai jos. Mai avem câteva praguri murdare de urcat şi ajungem într-o regrupare comodă, de data asta.

LC 6: Mai sus traseul are cam aceleaşi caracteristici: traversează scurt din loc în loc, în stânga sau în dreapta, în jos sau în sus, după cum se puteau bate pitoane. Aceleaşi pitioane slabe, cu urechi foarte subţiri, pe care le încărcăm cu mare precauţie. Nu e voie să cazi aici. La un moment dat, mă balansez bine într-un piton încercând să ajung la o priză generoasă, apoi secundul recuperează scăriţa cu tot cu acel piton.

LC 7: O fisură largă, cu prize inverse bune, curată, cu asigurări rare. Deasupra fisura se îngustează şi, după câţiva paşi frumoşi de liber, trebuie iarăşi să ne bazăm pe pitoane. Regrupăm la două expansoare vechi puse aproape pe o faţă spălată.

LC 8: O faţă cu ceva alveole, apoi o fisurică nu tocmai grea. Doar că fisura se închide şi se termină în nişte praguri cu vegetaţie. Am simţit aici cel mai expus şi mai riscant pas al traseului: ultimul piton e la 5-7 metri sub mine, în dreapta, nu e nici ăla grozav, eu sunt cu mâinile într-un prag murdar şi nu am habar încotro să o iau. În stânga sunt niște brăduți firavi pe o brână subțire. Hotărăsc să mă duc într-acolo; curăț pragul de vegetație, pun un friend mic de sus în jos într-o crăpătură, apoi mă ridic cu piciorul stâng pe prag. Cu mâna stângă pipăi după niște prize, dar nu găsesc mare lucru. În cele din urmă trec în stânga, spre brăduți și vad undeva mai sus un piton. Regrupez legând între ele două pitoane distanțate.

LC 9: Este o lungime urâtă. Întâi în stânga, spre un piton vizibil, apoi un alt mic pendul, spre un alt piton aflat mai jos în stânga și - cireașa de pe tort -  un traverseu lung stânga, cu ultima asigurare într-un piton putred și urcarea pe  niște praguri murdare și friabile până la alt piton subțire de tot, bătut cumva orizontal într-o fisurică. Mă tot uit și îmi iau inima în dinți, în cele din urmă. Nicio șansă să pun mobile, aici ar fi prins bine un ciocan și o lamă. Singura soluție este să trecem la liber. Mai sus ajung pe o brână unde rup un piton la primă atingere, apoi traversez stânga și intersectez Fisura Suducului.

LC 10: Lngimea începe comun cu cu Fisura Surducului. Dacă vrem, putem ieși și prin Surduc, pe unde sunt asigurări bune și stânca e curată. O luăm în sus. Ajungem în punctul unde Dinamo XXX și Fisura Surducului se despart. Urcăm tot în sus, pe o fisură clară, asigurată rar cu pitoane ruginite. E o lungime frumoasă, care în final surplombează. Regrupez undeva la 15 metri sub creastă, comod.

LC 11: Ultimii 15 metri până în pădure nu ne mai dau de furcă, deşi nu sunt banali. Se regrupează la copaci.

Traseul, nu este unul frumos, nu este un traseu pe care să îl repeţi cu plăcere, nu este un traseu cu o linie logică şi nu este un traseu sigur.